Vreau sa treaca timpul si sa fiu tot eu.. nu nervi, nu o
crize, nu un copil ce nu accepta realitatea. Doar ca singura mare problema e – eu
cum sa accept ceva ce nu exista??!
Chiar imi place sa traiesc. Imi place sa traiesc chiar mai
mult decat altii, decat cei (falsi) optimisti. De aici toata tragedia..
Nu accept nimic liniar si intervin (cel putin mental) in
decursul lucrurilor.
Vreau sa traiesc, iar combustibilul pentru asta este, din
pacate, schimbarea.
Schimbarea, care implica nebunia.
Nebunia care implica viata.
Viata, care e agatata de moarte.
Iar totul redevine ciclic, moartea implica schimbare.
Ma uit in jur si nu stiu daca e ceva construit… desi, sunt atatea, peste tot..
De ce sa mai simt frica sau grija, cand, daca privesc detasata de tot ceea ce ma vizeaza pe mine, acest “tot” pare atat de neinsemnat…
Atat de neimportant fata de ceea ce conteaza cu adevarat..
(Suntem in viata?)
Daca maine ni se spune ca vom muri de cancer sau in vreo catastrofa naturala, cum ni se schimba perceptia? In situatii de acest fel, unii chiar incepem atunci sa traim “cu adevarat”, pentru ca suntem constransi de constiinta timpului limitat?
Si timpul da, este limitat pt ca, bineinteles ca putem oricand muri de cancer sau alte boli sau cine stie ce accident, etc… Iar asta, petrecandu-se, de regula, mai ales din cauza ratacirilor noastre determinate de cautarea a ceva ce nu dureaza mai mult decat viata noastra, sau chiar mai putin de atat...
Si atunci, daca “maine” tot o sa murim, de ce nu conteaza azi?
Nu e o tragedie ce se intampla maine, daca esti certat la munca pentru ca ai intarziat sau cine stie ce nu ai incheiat, sau la scoala, ca nu ai citit toata biblioteca necesara existentei tale, sau ca te paraseste iubitul/a pentru a-ti lasa timp sa cresti singur/a, sau a lasa loc altuia sa te inteleaga si iubeasca, etc…
Daca viata ar fi o persoana, traind separat de noi, cei care o detinem, (cel putin, in cazul meu..) ea ar fi vesela, ironica, bucuroasa si putin mai neserioasa fata de orice constructie ce contine materie prima in ea, care oricand se poate degrada.
Niciun cuvant al realitatii, Doar fiecare emotie, atingere, simturi absolutizate, aburi.. Si cu fiecare emotie, eu sunt aici. Iar durerea asta e esentiala, sa fie mai frumos, mai trist si.. efemer Nu-ti zic adio, pa sau orice altceva… niciun un cuvant… E doar un ultim dans.. Si dorul, dorul dinainte de inceput.
(sau plangem, sau zambim fara motiv, sau iubim fara intrebari, sau…)
I. Ceea ce eu numesc "Ancorarea in teluric si sentimentul de vinovatie..."
Cand ma gandesc la cum voi arata la batranete.. vad proiectia dorintelor mele de acum – sunt eu in fata unui pian, imbratisandu-mi singuratatea, cu o oarecare bucurie, iar melancolia exista in mine, dar fara tristete…
(atunci voi fi crescut cu adevarat, daca eu, cu parul carunt, voi fi fericita, pentru cum sunt eu si cum am fost mereu...)
iti scriu ca sa vezi ce mai "fac" si de ce nu mai scriu... )
ma pregateam sa scriu.. (pe un subiect anume.. )
si pentru prima oara de cand scriu pe acest blog simt ca "nu mai e asa usor"... acum simt nevoia sa citesc, sa ma documentez, adica sa ascult inainte sa "vorbesc" despre subiecte "importante" pe care le naste o stare sau o intrebare a mea;
citind aici imi dau seama.. ca sunt copil - pentru cum ma exprim, pentru ca scriu despre ce simt, pentru ca inca mai cred si inca ma expun asa, cu toate povestile care ar fi trebuit sa ma schimbe (nu?);
