Zborul asta nu te va duce nicaieri

Ce e asta?

Despre care zbor e vorba?
Care din ele?

Zborul catre ceva sau cel de undeva?
Sau zborul ca o cale constanta, o calatorie?

Pragmatic vorbind, e vorba de un vis. Oricaruia dintre noi cred ca i se intampla, in anumite momente, sa se trezeasca cu cate un "mesaj" in minte ca urmare a unui vis.

La mine a aparut asa, ca o interventie a unui narator intr-o poveste, adica, o interventie majora, acceea in care naratorul, care este de fapt parintele personajelor, pierde controlul asupra lor si trebuie sa intervina.
Naratorul in povestea, visul meu, a intervenit asa, la final, cu o concluzie ca un mesaj (si trebuie sa recunosc, dur si rece): "Zborul asta nu te va duce nicaieri".

Dar sa povestesc si visul, asa cum mi-l amintesc.

Parintii mei plecasera in Italia (in realitate, ei acolo si locuiesc), eu trebuia sa ii urmez intr-o saptamana. Ceva ma deranja la faptul ca e vorba de o saptamana (si ca era deja planificat), pt ca: 1) daca stiam din start ca e vorba doar de o saptamana intre revedere, nu mai sufeream atat la despartirea de ai mei, ; 2) nu voiam totusi sa plec, nu era momentul potrivit, in situatia in care nu apucasem sa imi.. rezolv lucrurile prezente, cu serviciul; ce se intampla cu serviciul meu era neclar si nu voiam sa abandonez asta.

Asa ca, urma un zbor, cu Alitalia, spre Italia, doar ca zborul urma f curand, nu apucasem sa fac mai nimic. Mama de fapt era cu mine, trebuia sa plecam impreuna si pierduseram amandoua notiunea timpului..cand am realizat (pe 2 sau 3 februarie) ca zborul urma sa fie pe 5 februarie dimineata f devreme, la 6.

Nici nu am realizat cum au trecut zilele, si s-a facut 4 februarie, fara sa fac mai nimic (nu pregatiri de drum, nu incheieri de situatii) si asa, in ultima zi, m-am straduit sa fac cat mai multe.
Si am mers sa imi platesc telefonul, cu cardul, iar dupa ce am platit, casierita mi-a spus ca mi-a mai ramas si dobanda pentru factura de telefon de platit (17 lei) - penalitati de intarziere. Eram revoltata de aceste penalitati stiind ca am anuntat ca platesc si stiam ca nu se mai aplica penalitati. Am vrut sa ma lamuresc ce e cu aceasta "dobanda" si m-am uitat pe chitanta platii, iar pe chitanta apareau chestii ciudate, nu plateam de fapt doar telefonul, erau mai multe trecute, desi eu specificasem sa platesc doar factura de telefon, iar totalul extras de pe card ajunsese la aprox. 3000 lei, in loc de 80 si ceva de lei.
Si ma gandeam ca nu mai am cum sa plec la drum fara bani.. si stiam ca nici nu voi primi alti bani prea curand. Am inceput sa alerg dupa casierita care a gresit la tastarea sumei, o certam, iar ea imi explica nu e vina ei, e vina sistemului, suma s-a preluat automat..
Cum puteam sa mai plec?! sa plec asa?
nu mai aveam timp sa rezolv cu banca, sa le fac reclamatie, sa imi dea inapoi banii..
dar nu voiam sa pierd zborul!

(actiunea cu pregatirile se petrecerea in zona fostului meu loc de munca).

Ce imi mai amintesc, e interventia "naratorului", chiar cand ma trezeam: "zborul asta nu te va duce nicaieri"

Si acum intreb, care zbor?
Zborul spre "Italia"?
Zborul de la "locul de munca"?
Zborul ca o zbatere (inutila - daca nu duce nicaieri)?
Zborul ca un drum? unul din zborurile vietii? :)

Pentru ca daca ne uitam la ce reprezinta un zbor, el poate insemna: plecarea de undeva, mersul spre ceva, calatoria in sine.
eliberare, libertate, obiectiv, inaltare, agitatie?

Nu poate naratorul sa mai intervina o data, si poate, de data asta, mai putin drastic? :)

Astazi tot mai e valabila - calea de intoarcere?

Timpul trece si devenim melancolici.

Vreau sa treaca timpul si sa fiu tot eu.. nu nervi, nu o crize, nu un copil ce nu accepta realitatea. Doar ca singura mare problema e – eu cum sa accept ceva ce nu exista??!

Chiar imi place sa traiesc. Imi place sa traiesc chiar mai mult decat altii, decat cei (falsi) optimisti. De aici toata tragedia..

Nu accept nimic liniar si intervin (cel putin mental) in decursul lucrurilor.

Vreau sa traiesc, iar combustibilul pentru asta este, din pacate, schimbarea.

Schimbarea, care implica nebunia.

Nebunia care implica viata.

Viata, care e agatata de moarte.

Iar totul redevine ciclic, moartea implica schimbare.

Fara culori

Ma uit in jur si nu stiu daca e ceva construit… desi, sunt atatea, peste tot..

De ce sa mai simt frica sau grija, cand, daca privesc detasata de tot ceea ce ma vizeaza pe mine, acest “tot” pare atat de neinsemnat…

Atat de neimportant fata de ceea ce conteaza cu adevarat..

(Suntem in viata?)

Daca maine ni se spune ca vom muri de cancer sau in vreo catastrofa naturala, cum ni se schimba perceptia? In situatii de acest fel, unii chiar incepem atunci sa traim “cu adevarat”, pentru ca suntem constransi de constiinta timpului limitat?

Si timpul da, este limitat pt ca, bineinteles ca putem oricand muri de cancer sau alte boli sau cine stie ce accident, etc… Iar asta, petrecandu-se, de regula, mai ales din cauza ratacirilor noastre determinate de cautarea a ceva ce nu dureaza mai mult decat viata noastra, sau chiar mai putin de atat...

Si atunci, daca “maine” tot o sa murim, de ce nu conteaza azi?

Nu e o tragedie ce se intampla maine, daca esti certat la munca pentru ca ai intarziat sau cine stie ce nu ai incheiat, sau la scoala, ca nu ai citit toata biblioteca necesara existentei tale, sau ca te paraseste iubitul/a pentru a-ti lasa timp sa cresti singur/a, sau a lasa loc altuia sa te inteleaga si iubeasca, etc…

Daca viata ar fi o persoana, traind separat de noi, cei care o detinem, (cel putin, in cazul meu..) ea ar fi vesela, ironica, bucuroasa si putin mai neserioasa fata de orice constructie ce contine materie prima in ea, care oricand se poate degrada.

(unde traiesc, daca eu chiar traiesc?..)

Dans

Niciun cuvant al realitatii,
Doar fiecare emotie, atingere,
simturi absolutizate, aburi..
Si cu fiecare emotie, eu sunt aici.
Iar durerea asta e esentiala, sa fie mai frumos, mai trist si.. efemer
Nu-ti zic adio, pa sau orice altceva… niciun un cuvant…
E doar un ultim dans..
Si dorul, dorul dinainte de inceput.

Pentru ceea ce suntem.. scriem (I)

(sau plangem, sau zambim fara motiv, sau iubim fara intrebari, sau…)

I. Ceea ce eu numesc "Ancorarea in teluric si sentimentul de vinovatie..."

Cand ma gandesc la cum voi arata la batranete.. vad proiectia dorintelor mele de acum – sunt eu in fata unui pian, imbratisandu-mi singuratatea, cu o oarecare bucurie, iar melancolia exista in mine, dar fara tristete…

(atunci voi fi crescut cu adevarat, daca eu, cu parul carunt, voi fi fericita, pentru cum sunt eu si cum am fost mereu...)

Acum

(Diana,

iti scriu ca sa vezi ce mai "fac" si de ce nu mai scriu... )

ma pregateam sa scriu.. (pe un subiect anume.. )

si pentru prima oara de cand scriu pe acest blog simt ca "nu mai e asa usor"...  acum simt nevoia sa citesc, sa ma documentez, adica sa ascult inainte sa "vorbesc" despre subiecte "importante" pe care le naste o stare sau o intrebare a mea;

eu, in muzica...

muzica ma salveaza si vorbeste pentru mine (chiar si cand eu nu mai vreau sa vorbesc...)