Pentru ceea ce suntem.. scriem (I)

(sau plangem, sau zambim fara motiv, sau iubim fara intrebari, sau…)

I. Ceea ce eu numesc "Ancorarea in teluric si sentimentul de vinovatie..."

Cand ma gandesc la cum voi arata la batranete.. vad proiectia dorintelor mele de acum – sunt eu in fata unui pian, imbratisandu-mi singuratatea, cu o oarecare bucurie, iar melancolia exista in mine, dar fara tristete…

(atunci voi fi crescut cu adevarat, daca eu, cu parul carunt, voi fi fericita, pentru cum sunt eu si cum am fost mereu...)

Drumul acceptarii noastre e lung si mai ales, greu. Greu, pentru ca il ducem singuri, greu si aparent imposibil deoarece ne luptam cu noi insine.

Pentru ca (probabil) e usor sa ne acceptam ca fiinte sociale, dar e mai greu sa acceptam trecutul din noi, sa il asimilam si atat, in ceea ce nu ne putem defini exact a fi suflet, inima, gand, minte. Daca greselile si intamplarile nu ne-ar afecta (inca) si acum - atat de mult… am fi liberi, nu? am fi liberi..

Incerc acest exercitiu de ceva timp si recunosc ca e o lupta cu demoni.. E ca o adevarata exorcizare incercarea aceasta de omogenizare a trecutului si a amintirilor cu ceea ce suntem acum, aici, una cu secundele care trec.

Este interesant cum principalele tipuri de cunoastere, religie si stiinta (filosofie, crestinism, psihologie, budism, etc.), sugereaza, ca prin cai diferite, fericirea si echilibrul interior al omului, se ating in momentul in care noi dobandim capacitatea de a "trai deasupra intamplarilor exterioare"; asta neinsemnand, a nu trai sincer si profund… ci doar, a sti cand sa opresti suferinta, inainte ca ea sa nu iti mai dea voie sa extragi si partea frumoasa a intensitatii trairilor.

Psihologia, in perceptia mea, sugereaza in esenta ca echilibrul interior inseamna atingerea acelui stadiu afectiv si intelectual de a nu trai nici in trecut, nici in viitor, ci a ceea ce este aici, acum; si trairea acestui acum sa se realizeze numai cat "este cazul", sub limita unui viitor "acum" ce va transforma "acum-ul" prezent in trecut.

Religia, de asemenea, ne indeamna, ca, indreptati spre Dumnezeu si vointa Lui, sa acceptam intamplarile exterioare si sa nu le analizam, sa nu privim in urma si sa inlaturam gandurile ce ne dau framantari launtrice. Evitarea acestora dau mult mentionata “stare de rai”; tristetea sufleteasca constanta ce naste depresiile si autodistrugerea insemnand, de fapt, nu ceea ce multi inteleg a fi purificare, ci din contra, decadere, iad.

Si poate contrazice cineva asta?

Partea aceasta din religie, ce poate tine, dupa parerea mea, si loc de psihoterapie, descrie ceea ce si psihologia expune prin analizele proprii – cum ajungi la echilibrul interior? Cum ramai in picioare, intreg, in timp ce in jurul tau furtuni se bat intre ele?

"Toate drumurile duc la Roma"… toate drumurile, in contextul acesta, insemnand principalele tipuri de cunoastere din filosofie, religie, psihologia care redau aceeasi substanta; dar despre abordarile din toate acestea, nu sunt demna a scrie (inca), neavand o cercetare intensa la baza (probabil o voi face dupa un eventual studiu aprofundat al scrierilor si analizelor pe acest subiect - echilibru sufletesc, starea de nirvana/ satori/ samadhi, conditia suprema a fiintei umane).

Acum as vrea sa(-mi) vorbesc mai mult despre sentimentul de vinovatie.

Sub influenta perceptiilor preluate si a propriilor convingeri, oamenii cred uneori, inconstient, ca a te simti vinovat ar putea fi un act pozitiv. Insumi am incercat aceasta falsa convingere. Dar acest sentiment este ca propria noastra mana care ne afunda capul in apa, spre inec.

Exista o lume in sens universal, insa perceptiile noastre despre existenta umana sunt lumi interioare pe care noi le modelam. Iar daca sentimentul de vinovatie sta la baza lumii noastre, el ne arunca in tristetea continua, distrugatoare si pe care noi e posibil sa o imbratisam ca pe o stare de purificare. Teama si autoinvinovatirea nu dau loc increderii si iubirii – in primul rand a sinelui. Si cum putem noi exista fara esenta vietii noastre, iubirea? Pentru ca nu ne putem iubi nici aproapele cand nu ne iubim pe noi.. neregasindu-ne in acea relatie ce ar trebui legata prin doua libertati, iubiri. Iar iubirea de sine, aceea total opusa narcisimului, egoismului, inseamna starea de fericire, energia, care poate exista numai atunci cand ne acceptam greselile si deciziile, printr-un rationament foarte logic: alegerile facute au fost cele mai bune prin faptul ca la momentul respectiv, in acea etapa a dezvoltarii noastre, am facut alegerea cea mai buna, proportionat cu puterea noastra. Nu ne putem urca intr-o masinarie a timpului – timp interiorizat – pentru a calatori spre noi, cei din viitorul ce ar putea decurge din alegere, cei crescuti emotional si intelectual – ca sa ne putem intoarce spre noi, cei dinaintea alegerii, si sa facem alegerea pe care am fi facut-o daca am fi avut mai multa experienta, cu scopul de a avea o viata ca scrisa in carti, liniara, perfecta. Pentru ca de acolo suferinta si autoinvinovatirea noastra, nu? Din faptul ca la un moment anume, consideram ca nu am stiut sa actionam corect pentru ca nimeni sa nu sufere si pentru ca totul sa decurga in asa fel incat sa fie toata lumea fericita si in principal, noi. Si unde ar mai fi scopul trairilor atunci? Cum ar decurge cresterea noastra intelectuala, emotionala, daca nu ar exista experiment, o practica a ceea ce numim suflet, intelect?

Si, ne acuzam ca nu invatam din ceea ce numin greseli si le repetam? Asta inseamna, in opinia mea, ca o singura greseala, de un anume tip, nu ne-a fost de ajuns pentru evolutie si tot incercam, ca si in exercitiile de matematica, ca si in exercitiile de sport, etc., pana invatam.

Si intorcandu-ma la ideile din introducere, consider ca incatusarea noastra in amintirile ce provoaca sentimentul de vinovatie, este sursa pura a suferintei, in a carui vartej suntem prinsi, inselandu-ne singuri ca asta e rostul vietii: sa pastram vii, intr-o memoria afectiva neselectiva, toate intamplarile din urma. Si ma intreb, daca tot “avem in fata” ceea ce suntem astazi, un rezultat al unui proces, de ce mai stam inlantuiti  (prin  amintiri profund analitice, i.e. retrairi) in cauzele si etapele acestui proces, in ceea ce eram in momente si perceptii diferite? Si oare nu cumva, nu ne putem privi asa cum suntem azi, din cauza ca tot privim spre ceea ce eram inainte de azi, incapabili fiind, astfel, sa ne regasim? Si poate si fugim de a ne regasi, de teama ca nu ne va place ceea ce vedem, ceea ce am ajuns, desi, in mod cert, insasi a ne regasi ar insemna o evolutie fata de orice inainte am fost.

Iar sentimentul de vina apare si din pricina ancorarii in pofte, dorinte, idei, pe care omul nu le poate indeplini. Iar aceasta este, asa cum citeam intamplator la Democrit, lipsa de intelepciune.

Si, desi exista multi filosofi, psihologi, la care as putea apela pentru aprofundarea ideilor pe care am incercat sa le expun, ma rezum momentan doar la redarea pe scurt a unor principii democritiene:

Democrit (cca. 460-360 I.Hr) subliniaza ca ceea ce este prea mult in pofte si in placeri strica echilibrul sufle­tesc si nu se mai poate pastra "ataraxia" (starea lipsita de griji si temeri), care este o conditie a feri­cirii adevarate.

El reprezinta ideea ca cel mai inalt bun, spre care trebuie sa nazuiasca omul, este fericirea ce consta intr-o veselie continua a sufletului. Cel mai sanatos lucru pentru om este sa se bucure cit mai mult si sa se mihneasca cit mai putin.

Etica lui Democrit situeaza sufletul mai presus de corp. Pentru el, fericirea sau nefericirea depinde exclusiv de om. Fericirea consta in linistea si veselia sufletului, pe care omul o poate realiza numai prin stapinire in fata poftelor si a instinctelor. Caci "fericirea si nefericirea se afla in suflet" "Fericirea nu se afla in aceea ca posezi cirezi ori aur. Locuinta unui suflet fericit se afla in suflet". Democrit numeste feri­cirea "buna dispozitie", "omenie", "echilibru" si "liniste sufleteasca". Masura in toate si puritatea inimii, cultivarea spiritului si dezvoltarea inteligentei dau fiecarui om posibilitatea ca, cu toate schimbarile vietii, sa realizeze aceste virtuti.

(….)