E sambata diminteata, sunt la birou… constransa de un deadline…
Cam asa e in ultimul timp… I’m a too busy bee…
Dar gandul ca lucrurile or sa se linisteasca in curand, ma ajuta sa nu “cad”. Nu e cazul, mai ales acum…
Reciteam un e-mail…( Abia acum pot face asta… I was too ashamed of it)… un e-mail in care “m-am expus”… am aratat cuiva ce simteam si cum eram la momentul respectiv.
Stiam de pe atunci ca e o greseala, dar e natura mea sa aleg mereu a face greseli, decat a nu face nimic.
Si e bine ca l-am scris ( si m-am facut “ de ras”)…e bine, pt ca acum ma trezesc la realitate, recitindu-l.
Acum pot sa vad ca “am plecat” intr-adevar, si totul e de mult incheiat.
Dar imi dau seama ca eram un copil, un copil prea bun… Unii ar spune naiv….eu spun, un copil care credea prea mult in oameni si puterea sentimentelor :) :) ( Uhh…there is no such thing. It is all a game).
Desi de f mult timp… stiu, stiu ca natura noastra nu e “a fi buni”… intotdeauna am vrut sa (-mi) demonstrez contrariul.
Dar nu dau vina pe “oameni” pentru ce se intampla in prezent.
“Vina” – daca se poate numi asa – it’s in me. E in felul meu imperfect de a fi, de a ma trezi dimineata, de a plange/ zambi/ rade pana la disperare, de a tipa, de a alerga, de a simti, de a dormi, de a-mi pasa, de a dansa, de a scrie mail-uri “fara rost”, de a gandi, de a ma stramba, de a incerca sa iubesc, de a vorbi, de a-mi fi dor, de a gresi, de a….
Aveai dreptate aseara, dle RG, nu e normal asa…but this is me…
Si nu e imposibil nici sa ma temperez…nici sa ma “domoleasca” cineva… dar, ar dura asta forever?
Probabil la un moment dat se va intampla, o sa ma linistesc. I need that, I guess my body, my soul needs it.
Si acum, aici, citind e-mail…fiindu-mi dor, incercand sa nu par ranita, sa nu simt golul… ma intreb:
De ce traiesc totul la extreme si de ce pun si barierele cele mai mari?
Calea de mijloc o stiu, dar nu ma atrage. De ce? Habar nu am. Poate pentru ca nu reusesc sa o invat. Acum as vrea sa pot sa o urmez si simt ca detest momentul in care am ales sa traiesc viata si tot ce presupune ea, la maxim. Pretul e f mare…
Si-mi pare rau ca “m-am expus” iar, fara ca macar sa vreau.
(si cand zic ca imi pare rau, stau sa ma gandesc daca chiar e asa… pt ca desi consecintele tot eu le support… as fi ales oare altceva?)
I should better drink my morning coffee.
Cam asa e in ultimul timp… I’m a too busy bee…
Dar gandul ca lucrurile or sa se linisteasca in curand, ma ajuta sa nu “cad”. Nu e cazul, mai ales acum…
Reciteam un e-mail…( Abia acum pot face asta… I was too ashamed of it)… un e-mail in care “m-am expus”… am aratat cuiva ce simteam si cum eram la momentul respectiv.
Stiam de pe atunci ca e o greseala, dar e natura mea sa aleg mereu a face greseli, decat a nu face nimic.
Si e bine ca l-am scris ( si m-am facut “ de ras”)…e bine, pt ca acum ma trezesc la realitate, recitindu-l.
Acum pot sa vad ca “am plecat” intr-adevar, si totul e de mult incheiat.
Dar imi dau seama ca eram un copil, un copil prea bun… Unii ar spune naiv….eu spun, un copil care credea prea mult in oameni si puterea sentimentelor :) :) ( Uhh…there is no such thing. It is all a game).
Desi de f mult timp… stiu, stiu ca natura noastra nu e “a fi buni”… intotdeauna am vrut sa (-mi) demonstrez contrariul.
Dar nu dau vina pe “oameni” pentru ce se intampla in prezent.
“Vina” – daca se poate numi asa – it’s in me. E in felul meu imperfect de a fi, de a ma trezi dimineata, de a plange/ zambi/ rade pana la disperare, de a tipa, de a alerga, de a simti, de a dormi, de a-mi pasa, de a dansa, de a scrie mail-uri “fara rost”, de a gandi, de a ma stramba, de a incerca sa iubesc, de a vorbi, de a-mi fi dor, de a gresi, de a….
Aveai dreptate aseara, dle RG, nu e normal asa…but this is me…
Si nu e imposibil nici sa ma temperez…nici sa ma “domoleasca” cineva… dar, ar dura asta forever?
Probabil la un moment dat se va intampla, o sa ma linistesc. I need that, I guess my body, my soul needs it.
Si acum, aici, citind e-mail…fiindu-mi dor, incercand sa nu par ranita, sa nu simt golul… ma intreb:
De ce traiesc totul la extreme si de ce pun si barierele cele mai mari?
Calea de mijloc o stiu, dar nu ma atrage. De ce? Habar nu am. Poate pentru ca nu reusesc sa o invat. Acum as vrea sa pot sa o urmez si simt ca detest momentul in care am ales sa traiesc viata si tot ce presupune ea, la maxim. Pretul e f mare…
Si-mi pare rau ca “m-am expus” iar, fara ca macar sa vreau.
(si cand zic ca imi pare rau, stau sa ma gandesc daca chiar e asa… pt ca desi consecintele tot eu le support… as fi ales oare altceva?)
I should better drink my morning coffee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu