Ma uit in jur si nu stiu daca e ceva construit… desi, sunt atatea, peste tot..
De ce sa mai simt frica sau grija, cand, daca privesc detasata de tot ceea ce ma vizeaza pe mine, acest “tot” pare atat de neinsemnat…
Atat de neimportant fata de ceea ce conteaza cu adevarat..
(Suntem in viata?)
Daca maine ni se spune ca vom muri de cancer sau in vreo catastrofa naturala, cum ni se schimba perceptia? In situatii de acest fel, unii chiar incepem atunci sa traim “cu adevarat”, pentru ca suntem constransi de constiinta timpului limitat?
Si timpul da, este limitat pt ca, bineinteles ca putem oricand muri de cancer sau alte boli sau cine stie ce accident, etc… Iar asta, petrecandu-se, de regula, mai ales din cauza ratacirilor noastre determinate de cautarea a ceva ce nu dureaza mai mult decat viata noastra, sau chiar mai putin de atat...
Si atunci, daca “maine” tot o sa murim, de ce nu conteaza azi?
Nu e o tragedie ce se intampla maine, daca esti certat la munca pentru ca ai intarziat sau cine stie ce nu ai incheiat, sau la scoala, ca nu ai citit toata biblioteca necesara existentei tale, sau ca te paraseste iubitul/a pentru a-ti lasa timp sa cresti singur/a, sau a lasa loc altuia sa te inteleaga si iubeasca, etc…
Daca viata ar fi o persoana, traind separat de noi, cei care o detinem, (cel putin, in cazul meu..) ea ar fi vesela, ironica, bucuroasa si putin mai neserioasa fata de orice constructie ce contine materie prima in ea, care oricand se poate degrada.
(unde traiesc, daca eu chiar traiesc?..)
